= AMNEZIC PRIN DESTIN= autor Daniel Dumitru Darie
Aproape nu mai ştiu nimic... Mi-e viaţa
Doar un imens deşert... Plutesc în gol,
Aştept mereu să vină dimineaţa...
Mă simt doar un actor jucând un rol.
Sunt poate dur, mereu neînţeles
Când lupt, şi lupt, şi nici un pact nu fac,
Nu fac alegeri, nu mai am de-ales,
Şi petec pun chiar unui fund de sac.
Cuvintele mi-s luate la-ntâmplare,
Puţini mă cred că viaţa-mi povestesc,
Spun doar ce simt şi spun doar ce mă doare,
Dar uneori mă tem să mai vorbesc.
Alerg spre moarte, unii asta-mi spun,
Când pun accentul grav şi răspicat,
Când aritmetic minusu-l adun
S-arăt că infinitu-i limitat.
Cu toate cele bune, ori mai rele,
Aş vrea să mă vedeţi ca om, real,
Sunt lângă voi, privesc şi eu spre stele,
Nu sus, nu-s jos, eu simt că vi-s egal.
Demonstrativ, din întrebari şi haos,
Conjug un verb la modul ireal,
Iar înţelesu-l las într-un adaos
Ce uneori e un cuvânt banal.
Mă mai întreb, în nopţi de insomnie,
Daca sunt eu acel care am fost,
Sau, dacă-ntr-un moment de amnezie
Mi-a fost schimbat normalul vieţii rost.
Din ruguri stinse şi din necuprins
Redau înaltul norilor de foc,
Şi pot să râd când parcă dinadins
Mizez pe viaţa mea şi am noroc.
Şi-mi caut drum în orişice trăire,
Prin întuneric, chiar şi prin noroi,
Remodelându-mi propria gândire
Privind şi înainte şi-napoi.
...............................................
= HOTIE ELIBERATOARE = autor Daniel Dumitru Darie
Te voi fura şi-n taină te voi duce
Acolo unde vântul e stăpân
Şi cerul cu pământu-s la răscruce,
Să-ţi spun ce astăzi abia pot să-ngân.
Şi ne vom fi, aşa, la ceas de seară,
Spunând pe nume tot ce e de spus,
Să nu simţim ideea ca povară,
Uitând că zorii zilei au apus.
La miez de zi, fugari mereu de lume,
Plutind în şoapte către zări de vis,
Voi fi un val ce-n mal se sparge-n spume,
Şi mal vei fi... şi drum spre paradis.
Urcuşuri mari şi creste-nzăpezite
Ne vor păzi de cei ce ne pândesc,
Şi, liberi, contra falselor ursite
Ne vom reda al vieţii sens firesc.
Atunci mă vei cuprinde tot în tine
Şi ai să fii cu mine peste tot,
Fiindu-ţi bine ştiu că-mi va fi bine
Aşa cum ştiu că rău să-ţi fac nu pot.
Şi-am să te fur o dată şi-ncă-o dată,
De câte ori ascunsă vei mai fi,
Să poţi să vezi că viaţa-i minunată
Când eşti iubită şi când poţi iubi.
..................................................
= ECOU DE GAND PRIGONIT = autor D.D. Darie
Sunt un om prigonit
de sperante deşarte,
Cumpăr umbre pierdute
şi rănite de ziduri,
Azi, când totul se vinde
şi nimic nu se-mparte,
Eu plătesc pân’ la sânge...
şi mi-e teamă de riduri.
Drumul nervilor iată
stă să-şi frângă-mpietrirea,
Urlă parcă ecoul
izvorând din pereţi:
Eşti soldatul ce-şi neagă
între fronturi menirea?
Astăzi lumea, nebună,
iar ucide poeţi...
Tăvălugul de ură
care-şi spală în valuri
Circumstanţa obeză
pe al morţii altar,
Scuipă-n sângele tihnei,
săvârşind ritualuri,
Încercând să ne vândă
existenţa-n bazar.
Sunt un om prigonit
de speranţe deşarte,
Înfiez câte-o umbră
priponită de friguri,
Mă aplec... şi mai scriu
cu Manole o carte,
Despre Ana şi pruncu-i,
înzidindu-ne singuri.
..............................................
= APROAPE TOTUL=autor Daniel Dumitru Darie
Te iubesc în gândul înnoptării,
Lângă tine fac un pas spre cer,
Simt în gandu-ţi rostul întâmplării,
Totul e normal şi e mister.
Te-aş iubi în pragul dimineţii
Să uităm de tot ce mai e rău,
Să rămânem laitmotivul vieţii,
Tu mereu a mea şi eu al tău.
Te iubesc privind spre depărtare,
Lângă tine vreau să tot rămân,
Simt că am din nou un loc sub soare,
Şi finalul pot să mi-l amân.
Te-aş iubi mereu ca-n orice clipă
Să fim noi perechea de-nceput,
Să uităm de pierderea-n risipă,
Totul să devină absolut.
Te iubesc în orişice trăire,
Te iubesc oricând, oricum ar fi,
Fii a mea să-mi fii ca împlinire,
Fără tine viaţa mi-aş minţi.
.....................................................
IUBITO-MI ESTE TARE DOR ..... autor D.D.Darie
Iubito-mi este tare dor
Şi vântul suflă-ngrozitor...
Privesc în juru-mi, gol imens
Dar vieţii nu-i găsesc un sens...
Mi-e dor de visurile noastre,
De umbra zărilor albastre!
Şi vântul suflă îngheţat
Şi corzile s-au încurcat.
Mi-e dor şi te iubesc şi-n vis,
Sub mine însă-i un abis...
Am îngheţat şi nu mai ştiu
Dacă nu-i totuşi prea târziu...
Mi-e dor de serile senine,
De adevărul vieţii-n sine,
Mi-e dor... dar totul a-ncetat
Şi-n rămăşiţe-am îngheţat.
Va fi senin mâine în zori...
Acum pe cer sunt numai nori...
De-ai să mă vezi să plângi râzând
Şi să mă porţi mereu în gând,
Prin norii nopţii eu trăiesc
Şi drumul vieţii-ţi ocrotesc.
E frig... dar mie imi convine...
Te mai gândeşti cumva la mine?
........................................................
-IN OCHII MEI - autor Daniel Dumitru Darie
În ochii mei stau licurici de strajă
Şi-şi povestesc de iernile de foc,
Un foc m-adoarme în târzia-i vrajă
Şi-n trecere şi timpul e un joc.
Miraje sfinte-mi zugrăvesc obrazul
Şi tâmplele iau foc de-atâta nins,
Mă vede prin ferestre doar pervazul
Când stau privind al lumii necuprins.
A opta artă-i furtul de destine,
Împerecheate-n alburi de voal,
Şi arde-n sobă tot ce aparţine
Trecutului ce-a fost cândva real...
O stea e-un amanet de amănunte
Metamorfoză de la os la lut,
Privesc, în zări, să văd, de-s nori pe munte
Şi înţeleg că nu mai am trecut.
Corăbii albe trec pe cerul nopţii
Deasupra de stindardele de fum,
Schimbări majore definesc proporţii
Definitorii pentru noul drum.
În Carul Mare umbra e o vrajă,
Când toate către cer se pribegesc,
În ochii mei stau licurici de strajă,
Eu obidit, în taină, te iubesc.
......................................................
TRAG CU OCHIUL INSPRE STELE - autor Daniel -Dumitru Darie
Trag cu ochiul înspre stele
Şi te-aştept, te-aştept să vii,
Gândurile-mi sunt rebele,
Tu eşti tot ce vreau să-mi fii...
Simt lumina că m-atinge,
Cerul parcă-l pumni îl prind,
Fii a mea să pot învinge,
Focul vieţii să-l aprind.
Şi-ţi astept, aştept, venirea
De o viaţă şi mai mult,
Tu să-mi dărui nemurirea,
Eu doar vorba-ţi să ascult.
Înca mă grabesc în toate,
Aş vrea toate să fi fost,
Pot orice, orice se poate
Cât îmi eşti şi sens şi rost.
Drumul dus întors spre stele
Cândva îmi părea enorm,
Trag cu ochiul azi spre ele
Şi în linişte adorm.
.........................................
==== LIVI BATAIOSU ====
Adu-ti aminte ce ti-am spus.
Ca firu-ntins se poate rupe.
Iar nodu-n viata se va simte,
Oricat de bine tu l-ai prinde.
O haina rupta , peticita
Nu va mai fi nicicand ca noua.
Oricat de bine e cusuta,
Se va vedea ca-i rupta-n doua.
Candva ti-am spus, adu-ti aminte.
Ca pot ierta orice pacat.
Dar totul va ramane-n minte,
Nimic din rau nu poate fi uitat.
O sticla dac-o spargi si o lipesti,
Ciobul din ea il vei vedea mereu.
La fel si inima de-o nimicesti,
Va sangera de raul tau.
Sufletul. Da. Sufletul de l-ai ranit,
Nicicand nu-l vei mai vindeca.
Oricat de mult el te-a iubit,
Va suferi…nu va uita.
Nu-mi cere mie acum sa uit.
Adu-ti aminte c-ai gresit.
Ciobul ma taie, nodu-l simt.
Sufletu-i rece, l-ai ranit.
Lvia BATAIOSU
,..........................................................................
= LASA-MA SA VIN LA TINE =autor Daniel Dumitru Darie
De eşti singură, iubito,
lasă-mă să vin la tine
Pe la miezul nopţii, poate,
şi-ai să vezi că totu-i bine,
Vom pluti spre orizonturi,
cu al gândurilor zbor,
Făuri-vom din trecuturi
drum spre timpul viitor.
Adevărul lumii totuşi
pune un accent ciudat
Pe-o altă realitate,
pe tot ce s-a întâmplat
Voi veni în vis la tine,
voi veni când n-ai să ştii,
Să nu dormi în astă noapte
ca să poţi din nou să
....................................................
=FOCUL SACRU= Autor D.D.Darie
Mă opresc mereu în faptul serii
Şi-amintiri, deodată-mi dau năvală,
Când ucid un pas al primăverii,
Nimeni nu îmi cere socoteală.
Caut veşnic un miracol sfânt,
Vreau să înţeleg ce mă îndeamnă
Să adun cuvânt lângă cuvânt,
Ca să uit că vine-a vieţii toamnă.
Norii negri vor din cer să cadă,
Amintiri îmi dau, mereu, bineţe,
Paşii mei sunt urme prin zăpadă
Şi înving un gând din tinereţe.
Eu, nebun, rămân doar eu, mereu,
Un copil cu inima senină...
Pot iubi şi eu, un derbedeu,
Ca o lacrimă de suflet plină.
Am uitat ce-nseamnă nebunia,
Gândul meu e fapt şi răbufnire,
Îmi dă iar târcoale sărăcia,
Dar mă-nalţ plângând cu-a ta iubire.
Până-acum trăiam doar în desfrâu,
Viaţa mea murea fără tăgadă,
Căutam izvoarelor pârâu
Şi striveam troiene de zăpadă.
Mă adun din şanţ, de prin noroaie,
Mă înec în lacrimi şi suspine,
Azi adun a ploilor şiroaie
Să rezist pe drumul pân’ la tine.
M-am robit mereu atâţia ani,
Mi-am purtat viaţă plin de teamă,
Am dormit sub pâlcuri de castani
Dar acum eşti visul cel de seamă.
Focul sacru arde iar în vânturi,
Azi dau foc la fapte şi regrete,
Şi mai scot din ultimele gânduri
Pasul răzvrătirilor secrete.
Glasul tău în iarnă mă trezeşte
Şi plutesc tăcut şi revanşard,
Te cuprind în braţe nebuneşte
Şi în focul Demonilor ard.
......................................................
=AMNEZIC PRIN DESTIN = D.D.Darie
Aproape nu mai ştiu nimic... Mi-e viaţa
Doar un imens deşert... Plutesc în gol,
Aştept mereu să vină dimineaţa...
Mă simt doar un actor jucând un rol.
Sunt poate dur, mereu neînţeles
Când lupt, şi lupt, şi nici un pact nu fac,
Nu fac alegeri, nu mai am de-ales,
Şi petec pun chiar unui fund de sac.
Cuvintele mi-s luate la-ntâmplare,
Puţini mă cred că viaţa-mi povestesc,
Spun doar ce simt şi spun doar ce mă doare,
Dar uneori mă tem să mai vorbesc.
Alerg spre moarte, unii asta-mi spun,
Când pun accentul grav şi răspicat,
Când aritmetic minusu-l adun
S-arăt că infinitu-i limitat.
Cu toate cele bune, ori mai rele,
Aş vrea să mă vedeţi ca om, real,
Sunt lângă voi, privesc şi eu spre stele,
Nu sus, nu-s jos, eu simt că vi-s egal.
Demonstrativ, din întrebari şi haos,
Conjug un verb la modul ireal,
Iar înţelesu-l las într-un adaos
Ce uneori e un cuvânt banal.
Mă mai întreb, în nopţi de insomnie,
Daca sunt eu acel care am fost,
Sau, dacă-ntr-un moment de amnezie
Mi-a fost schimbat normalul vieţii rost.
Din ruguri stinse şi din necuprins
Redau înaltul norilor de foc,
Şi pot să râd când parcă dinadins
Mizez pe viaţa mea şi am noroc.
Şi-mi caut drum în orişice trăire,
Prin întuneric, chiar şi prin noroi,
Remodelându-mi propria gândire
Privind şi înainte şi-napoi.
....................................................
= Ireversibilul absurd=autor D.D.Darie
Când multora le pare prea târziu,
Eu redeschid dosare din trecut,
Că am trecut pe cumpene şi ştiu
Cât de absurd e pasul absolut.
De câte ori am fost interogat,
Alte-ntrebări absurde mi s-au pus,
Şi m-am văzut deodată condamnat,
Spunându-se că-s, în sfârşit, supus...
Ferestrele speranţei le deschid,
Al clipei har îl regăsesc subit,
Sentinţe fără sens m-au pus la zid,
Doar cei tâmpiţi cu piatra au lovit.
Dar a venit şi timpul să vorbesc,
Pe faţă un verdict real să pun,
Pe cei făţarnici să îi prevestesc
Că eu şi din cenuşă mă adun.
Ceea ce-a fost începe a se şti,
Apare ca un tir încrucişat,
Spre creste pot acum, din nou, privi,
Şi pot schimba tot ce s-a întâmplat:
Judecătorii au uitat de legi,
Validă-i legea bunului lor plac,
Dau părţilor mereu pedepse-ntregi
Prin hotărâri ce cinste lor le fac.
Demisii de faţadă s-au tot dat
Ca totul să se creadă înţeles,
Cum însă nimeni nu s-a vrut plecat,
A fost mai clar că-s oameni de succes.
Rupând întregul, simplu şi banal,
Valuri beţive creierul supun,
Şi măturat mă vor de primul val,
Dar eu, la valul lor, mă ştiu imun.
Căci pietrele rămân când valul trece,
Iar ei sunt beţi de-atâta apă rece.
.....................................................
=Reali, cu lux de amănunte =
Te-aştept să vii la mine-n astă seară
Să vezi şi tu cum poţi pluti pe nori,
Să dăm contur acestei nopţi de vară
Ce nu vei vrea să se sfârşească-n zori.
Când cei mai mulţi se-adună pe acasă,
Eu fug de norii ce m-adăpostesc,
Dar tot mai cred că ai să-mi fii mireasă
Palate de cleştar să-ţi dăruiesc.
Şi plouă mult să ni se facă-n ciudă,
Sunt tot mai mulţi ce vor să fim văzuţi,
Şi stau pitiţi doar, doar o să audă
Cum au pierit cei doi necunoscuţi.
Dar noi ascunşi de aure stelare,
Suntem un început fără sfârşit,
Un val imens şi-un ţărmure de mare,
De neînvins şi chiar de neoprit.
Ne vom clădi o casă-n vârf de munte,
Acolo unde-i soare şi nu-s nori,
Iubindu-ne cu lux de amănunte,
Şi neştiuti, ca doi nemuritori
..............................................
= Răspunsul prin chemare =
Te-am simţit, chemându-mă, azi noapte,
Te vedeam aievea, nu în vis,
Îmi spuneai ce îţi doreşti... Prin şoapte
Îmi jurai că-n veci mi te-ai promis...
Şi veneai... În razele de lună
Îţi vedeam în ochi gândul senin
Şi dorinţa de a fi-mpreună
Să robim frumoşii ani ce vin...
Cu-n însemn al clipei viitoare
Ce, încet, se transformă-n trecut,
Mi-arătai că-n noaptea următoare
Vom păşi, în doi, spre absolut.
Cu un sens de ţel ce conturează
Harta lumii ce mi-o dai în dar,
Mă chemai spunându-mi ca urmează
Viaţa să mă doară tot mai rar.
Şi-ai venit, chemându-mă la tine
Într-al nopţii vis cu ochi deschişi
Să-mi aduci aminte că ştiu bine
Câţi sau sinucis fiind ucişi.
Te-am simţit chemându-mă-n chemarea
Paşilor ce se tot vor perechi,
Şi ştiu azi răspunsul la-ntrebarea
Ce-o aud venind din timpuri vechi.
Sunt cu tine,-n tine, lângă tine
Şi mă porţi cu tine unde-ai fi,
Eşti aici şi eşti mereu cu mine,
Şi în miez de nopţi şi-n zori de zi.
.......................................................
= Fragment din "Sunt om, vreau să fiu liber" =
Pentru că, din motive independente de mine, voi lipsi pentru o perioada de cca 2 saptamani, va las sa cititi un fragment din cartea "Sunt om, vreau să fiu liber". Ma iertati daca mai apar unde si unde cratime, dar imi mai scapa si mie... Pe curand, dragii mei!
Adevărul şi realitatea
Adevărul este o relaţie de concordanţă între cunoştinţe şi realitatea obiectivă; o reflectare fidelă a acesteia în gândire, conştiinţa omului; ceea ce corespunde realităţii, ceea ce există sau s-a întâmplat în realitate.
Adevărul obiectiv cuprinde conţinutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realităţii, lumii obiective, independent de subiectul cunoscător, reflectare a realităţii existente, independent de conştinţa omului.
Adevăr relativ este reflectarea justă, însă aproximativă, limitată, a realităţii.
În polul opus, ca antonime : eroare, minciună, fals, falsitate, neadevăr.
Un lucru poate fi adevărat sau fals, urmărind sensul care se ataşează cuvintelor. De aceea cele mai mari adevăruri pot părea absurde când nu se priveşte decât forma şi când se ia alegoria ca realitate.
În esenţă, adevărul este ceea ce este, ce există, iar minciuna (neadevărul, falsul), reprezintă ceea ce este, dar nu aici, nu acum, privind situaţia în discuţie, şi ceea ce nu poate fi, nu poate exista, nicăieri, niciodată...
Ştiinţa gândirii corecte este Logica, ştiință a demonstrației, al cărei obiect este stabilirea condițiilor corectitudinii gândirii, a formelor și a legilor generale ale raționării corecte; ea operează cu două valori: 1 – Adevăr şi 0 – Fals, aplicându-i-se toţi operatorii logici, matematici.
Orice lucru există prin opusul lui, oponenţii fiind, în fapt, complementari, două aspecte ale aceluiaşi lucru!
Nu se poate vorbi despre adevăr, fără să se ia în considerare şi falsul. Nu se poate vorbi despre adevăr şi fals cu detaşare completă de ceea ce exprimă, amândouă, în fapt: realitatea, ceea ce există, ceea ce este şi irealul, ceea ce nu există şi nu poate fi!
Ceea ce este rupt din contextul său natural, îşi pierde semnificaţia originară, tinzând sau devenind, în esenţă un neadevăr!
Realitatea este definită ca fiind existența obiectivă; stare reală, lucru concret, care există în mod real, caracter real, lumea înconjurătoare, materia, existentă în afara conștiinței umane și independent de ea.
Testarea adevărului se face prin dovedirea existenţei realităţii la care se referă el, falsul dovedindu-se prin inexistenţa realităţii, sau altfel spus a unei irealităţi! Din această necesară testare a adevărului se iveşte acea capcană a respingerii marilor adevăruri care, par a se baza pe irealităţi, deoarece probabilitatea obiectivităţii în aprecierea stărilor reale este foarte mică, capcană definibilă prin antagonismul ideilor “Cercetează şi apoi crede”, respectiv “Crede şi nu cerceta”, idei care nu sunt, la orice om, prezente în egală măsură. Şi tocmai de aici mulţi aşa-zişi realişti cad în ideea a doua (1).
Posibil, şi probabil se referă la adevăruri „virtuale”, la credinţe, convingerea bazându-se pe adevărul demonstrat, pe existenţa reală, percepută.
Falsul este un concept, ceva virtual, ce nu există acum sau aici sau deloc nicăieri, niciodată...
Datorită faptului că omul nu poate percepe întreaga realitate, gândirea trebuie să lucreze cu "bucăţi" ale realităţii, cu imaginarul, cu posibilul, cu probabilul, cu ceea ce i-a fost indus, cu ceea ce a învăţat... cu ceea ce nu poate percepe, deşi există...
Gândirea umană, în fapt "tatonează" realitatea, la fel cum un orb tatonează terenul cu un baston, pentru a se orientă după sunetul emis, şi după forma reliefului percepută prin intermediul acelui baston. Gândirea umană nu poate opera fără o „bază de date”, aceasta fiind constituită de reprezentări - imaginile lucrurilor ce nu sunt percepute în mod direct, ceea ce este „înmagazinat” în memorie, informaţii la care trebuie să se raporteze, în permanenţă şi foarte rar din ceea ce “simte” cu altceva decât organele de simţ ale palpabilului.
Viaţa omului, experienţa sa, trecutul, prezentul şi viitorul, sunt, în esenţa lor, tot reprezentări, asemănătoare reveriei şi viselor din timpul somnului.
Spiritul este factorul ideal al existenței (opus materiei); element considerat ca factor de bază al universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul
Spiritul este un spectator al vieţii, a desfăşurării activităţii Universului într-un plan mental.
”Totul este Spirit, Universul este Mental. Ceea ce există, există pe un plan mental, la fel ca şi ceea ce nu există!
Unele lucruri le înţelegi, altele depăşesc puterea de înţelegere, iar altele pot şoca. Pătrunde înţelesul adevărului ca realitate existenţială !"
Atitudinea faţă de Adevăr
Atitudinea faţă de Adevăr exprimă, în esenţă, modul personal în care se face raportarea la Realitate.
Ce înseamnă acest lucru? Atitudinea, manifestată prin acceptări şi respingeri, prin implicare sau evitare, prin apropiere sau îndepărtare, prin permeabilitate sau impermeabilitate, prin transparenţă sau opacitate etc., ca procese energetice manifestate în plan psihic, vor influenţa relaţia cu mediul ambiental şi social, cât şi modul de percepţie a informaţiei senzoriale şi extrasenzoriale.
Este deosebit de important sa se poată manifesta în mod constant o atitudine relaxată şi deschisă faţă de tot ceea ce constituie informaţie, tot ceea ce poate fi perceput pe plan mental, stimuli de provenienţă senzorială sau extrasenzorială, căci tot ceea se manifestă în diferite planuri energetice ca şi cauze generatoare de efecte asupra fiinţei, tot ce poate fi perceput prin diverse metode şi mijloace pe plan mental, are o anumită semnificaţie, şi o anumită importanţă privind procesul adaptării la condiţiile de viaţă în care se desfăşoară existenţa.
Cel ce crede, sau este convins că el deţine adevărul, că el cunoaşte adevărul, că el nu greşeşte, că el gândeşte corect, că el are dreptate, că el nu se poate înşela etc, nu face altceva decât să se închidă în plan mental faţă de dinamica proceselor energetice ce stau la baza manifestării transformărilor permanente a ceea ce este perceput ca Realitate în planul uman existenţial. "Totul este Spirit, Universul este Mental", şi, dacă se pătrunde semnificaţia acestei afirmaţii, atunci se poate intui, probabil, şi faptul că Realitatea nu reprezintă ceva exterior fiinţei tale spirituale, ci ceva ce se "desfăşoară" într-un plan mental interior, adică în interiorul a ceea ce poate fi conceput ca fiind propria Fiinţă, propriul Suflet.
Realitatea fizică, materială, poate fi înţeleasă ca fiind iluzorie, ca fiind o manifestare imaginativă, datorită faptului că Realitatea este doar aparent desfăşurată într-un plan exterior fiinţei, însă acest fapt nu ajuta cu aproape nimic, ba chiar poate bulversa, dacă încă nu există capabilitatea de a percepe Realitatea în mod global, şi prin alte căi decât cele ale analizatorilor corpului fizic.
Astfel, devine, deosebit de importantă atitudinea manifestată faţă de ceea ce putem numi Adevăr, Realitate globală, faţă de ceea ce se poate cunoaşte doar pe căi extrasenzoriale, faţă de ceea ce se poate releva doar în mod "direct", nemijlocit prin organele de simţ corporale. Această percepţie se poate manifesta şi dezvolta doar în condiţiile în care se adoptă o atitudine deschisă, permeabilă, permisivă, faţă de tot ceea ce impresionează sufletul şi ratiunea, pe diferite şi multiple căi. O stare de receptivitate crescută, o atenţie distributivă, o permanentă curiozitate, un interes constant, o voinţă susţinută, menţinerea unei stări de relaxare şi confort fizic şi psihic, sunt factori care contribuie la manifestarea capacităţii de percepţie conştientă a domeniului extrasenzorial. Realitatea imperceptibilă în starea de conştienţă obişnuită, devine perceptibilă în stări modificate ale conştinţei, relevandu-se, astfel, Adevărul, ca Realitate Mentală, psihică, sau cum se doreşte să se denumească aceasta. Atitudinea este uşa sufletului şi raţiunii, putându-se lua decizia de a o deschide, cu puţin efort, sau să fie menţinută închisă, blocată, prin convingerile de nezdruncinat despre... un singur Adevar şi o singură Realitate...
Gândirea “Sferică”
Pentru a se putea înţelege ceea ce se poate numi "Gândire Sferică", neliniară, este necesară putinţa detaşării mentale de concepţia clasică, populară, privind relaţia liniară spaţiu-timp. Renunţând o clipă la ideea că există în spatele trecutul şi în faţă viitorul, “observatorul” se afă plasat în centrul unei sfere, cu tot ce a existat, şi tot ce va exista, în jur. Dedesubt este anul 1601, deasupra 1999, la stânga, 44 î.Ch., la dreapta 2012. Tot ce a fost vreodată, şi tot ce va fi vreodată, există chiar acum!
În structura de gândire liniară, mişcarea sau călătoria în timp, în mod conştient, deoarece există legătura, prinderea, de spaţiu, de materie, printr-un corp spaţial şi material. Singura mişcare posibilă este, aşadar, în spaţiu.
Spaţiul nu se "desfăşoară" în realitate instantaneu, doar pe măsură ce se înaintează în el - deşi se percepe doar o infimă porţiune din el, aceea care "înconjoară" şi este perceptibilă în limita conferită de organele de simţ; cu toate că el se află, în realitate, "gata desfăşurat", este imposibilă perceperea pe întreaga sa desfăşurare, care există, este insesizabilă.
Luând în discuţie timpul, organizat ca spaţiu temporal şi nu liniar, poate fi considerat ca fiind "gata desfăşurat", deşi percepţia are consistenţă doar ca "prezent" - o infimă porţiune din această desfăşurare – şi posibilitate de relaţionare către “trecut” şi “viitor”.
Cum arată traiectoria evenimentelor legate de spaţiul terestru. Dar privită la nivel global ?
Orice punct de pe suprafaţa Pământului a descris în spaţiu şi timp o traiectorie circulară, atât în jurul axei Pământului, cât şi în jurul Soarelui, dar şi în jurul centrului galaxiei ş.a.m.d... Raportat la memoria magnetică a Terrei, toate acţiunile, tot ce s-a mişcat vreodată în acest câmp, a lăsat impregnat un orizont sferic al evenimentelor.
Combinând cele două spaţii, rezultă că posibila modificare a spaţiului permite şi modificări în spaţiul temporal. Ce reprezintă asta la nivelul experienţei personale? Dar la nivelul Universului, şi al Timpului? Acestă sferă spaţio-temporală dă aceeşi libertate de mişcare corporală, mental, în spaţiul universal ca şi în timpul universal. Pentru o modificarea în spaţiu este necesară deplasarea în acel punct în care se face modificarea. Cât de mare, de extinsă, poate fi această mişcare dă dimensiunea sferei spaţiale. Pentru o modificare în timp, în mod similar, este necesară deplasarea în acel punct temporal. Mărimea, extensia, deplasării, fără intermediul corpului material, dă dimensiunea sferei temporale.
Unificarea celor două deplasări, în timp şi spaţiu, a corpului material, dă posibilitatea percepţiei dimensiunii sferei spaţio-temporale.
Universul se dezvoltă dincolo de el însuşi în ceva nou. Şi aici este cheia acestui paradox: Realitatea, aşa cum poate fi concepută, există iniţial pe două nivele, nivelul Creatorului, si nivelul Creaţiei.
La nivelul Creatorului, totul este cunoscut. La nivelul Creaţiei, totul este experimentat.
La nivelul Creatorului, totul este perfect. La nivelul Creaţiei, totul se perfectează, fiind distrus şi perfecţionat , din nou, într-un număr infinit al posibilitaţilor.
Aceasta sugerează complicitatea şi armonia ...universului spiritual.
(1)
“Crede si nu cerceta” este una din sintagmele aşa-zis creştine care nu se regăseşte în Biblie, în ciuda părerii marei mase de credincioşi.
Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide. (Matei 7, 7-8)
În schimb formula “crede şi nu cerceta” are cu totul alte origini, fiind atribuită filozofului grec Celsus, ce a trait în secolul al II-lea după Cristos, un opozant al religiei creştine. Filozofia sa a fost combătută ani mai târziu de teologul creştin Origen Adamantius în lucrarea “Contra Celsus”, mijloc prin care numeroase citate din opera lui Celsus s-au păs-trat, deoarece scrierile sale nu s-au păstrat. Celsus dorea să ridiculizeze modul în care oamenii simpli erau convertiţi la creştinism, fiindu-le băgată pe gât o religie nouă cum era creştinismul.
.....................................................................................
= Drumuri fara post-control =
Vin iubito către tine,
paşii-mi sunt deja pe drum,
Nu există bariere,
totu-i dat pentru acum,
Îmi dai dreptul de a trece
neoprit la post-control,
De-a fi omul, nu actorul
care a ieşit din rol.
Vin aşa precum zisesem,
vin când nici nu ştii că vin
Să te duc undeva-n munte
unde ceru-i doar senin,
Ca privirea-ţi să refacă
drumul către absolut,
Necesara ta schimbare,
dezrobită de trecut.
Vom fi noi întreaga lume,
vom trăi o noapte-n doi,
Fără să ne fie teamă,
fără să avem nevoi,
Şi când vei privi spre stele
vei putea să înţelegi
Că putem prin timp răzbate,
fără acte, fără legi.
Orişicum, restricţii sobre,
se vor vrea a-ncetini
Drumul meu venind spre tine
paşii tăi când vrei veni,
Dar ne ştim în pasul sorţii
fără a juca un rol,
Hai să ridicăm cortina,
chiar dacă decoru-i gol!
Vin iubito către tine,
nici de oră nu ţin cont,
M-a atras cândva mirajul,
ce-l ştiam ca orizont,
Sus, pe crestele ascunse,
numai noi, noi doi vom fi,
Nici contrale, nici blocaje
n-au să poată-a ne opri.
............................................................................
= Ordinul de seară =
Astă seară, îţi ordon, nu-i joacă,
Să mă faci să uit că-mbătrânesc,
S-arătăm la toţi că piatra seacă
Stinge focuri într-un mod firesc.
Astă seară, cand se înnoptează,
Îţi ordon să laşi ce-ai de făcut,
Ca să vezi că doar dacă eşti trează
Poţi uita că ai avut trecut.
Astă seară, pe la miez de noapte,
Îţi ordon să nu te mai opreşti
Poţi să strigi ceea ce-mi spui în şoapte,
Teama-ţi de urmările fireşti.
Îţi ordon să uiţi că mai există
Alte ganduri, alte treburi mari,
Chiar şi-atunci când crezi că eşti prea tristă,
În lumina nopţii să tresari.
Şi-ţi ordon: privirea înainte,
Şi-ai să vezi şi tu ce văd şi eu,
Să-nţelegi că şi fără cuvinte
Eu îţi spun ce spui şi tu mereu.
Iar apoi, când mă priveşti pe mine,
Ai să vezi în ochii-mi ceru-ntreg
Şi-ţi ordon, să-ţi iei ce-ţi aparţine
Când odgonul clipei îl dezleg.
Şi îţi mai ordon ca astă seară
Şi apoi când zorii vor veni,
Ce-ţi doreşti cuvintele să ceară,
Căci ceea ce ceri se va-mplini.
Iar când toate fi-vor repetare,
Să-nţelegi că ordinu-i firesc,
Şi, firesc, ca o continuare,
Am să dau decret că... te iubesc!
.....................................................................
=SI PLOUA IAR....versuri D.D.D ( cantec de anti-departare )
Şi plouă iar, iubita mea, şi plouă,
Şi viaţa parcă-şi cauta un drum,
Şi fulgerul se rupe parcă-n două,
Şi zările sunt învelite-n fum.
Te caut pe o margine de lume,
Şi norii negri încă te ascund,
Dar jur acum, pe tot ce am, pe nume,
Veni-voi la chemare să-ţi răspund.
Şi dacă diguri vor cădea sub ape,
O punte de lumină am să fac
Şi am să vin să fiu cât mai aproape,
Cu depărtarea nu pot să mă-mpac.
Când valurile încerca-vor trece
Pe dedesuptul porţilor fireşti,
Vei şti că voi veni când noaptea-i rece
Să poţi, în palma mea, să te-ncălzeşti.
Şi umbre trec, şi umbre or să treacă,
În fulgere mai bine se zăresc,
Nu te gândi că pot vreun rău să-ţi facă,
Reaminteşti doar că te iubesc.
........................................................................
=CANTEC DE ANTIDEPARTARE = D.D.D
Şi plouă iar, iubita mea, şi plouă,
Şi viaţa parcă-şi cauta un drum,
Şi fulgerul se rupe parcă-n două,
Şi zările sunt învelite-n fum.
Te caut pe o margine de lume,
Şi norii negri încă te ascund,
Dar jur acum, pe tot ce am, pe nume,
Veni-voi la chemare să-ţi răspund.
Şi dacă diguri vor cădea sub ape,
O punte de lumină am să fac
Şi am să vin să fiu cât mai aproape,
Cu depărtarea nu pot să mă-mpac.
.............................................................
= PASAPORT = autor- D.D.D
E cald pe continentele uscate
şi toată miza e un paşaport,
iar drumurile-s veşnic exilate,
cuprinse-ntre dosare şi raport.
Şi doar fotografii şi semne negre
sub datele de rost şi contrasemn
şi nimeni nu mai poate sta de veghe
la vama dintre şoaptă şi îndemn.
Acum tu ţii un paşaport în mînă
şi-aştepţi să pleci în cursa ce-o pleca
către o lume ce o simt hapsînă
şi-n care toate pot a se-ntîmpla.
Te vei răni pe flori de mărăcine,
şi semne ai să porţi pe fruntea ta,
cum toată frumuseţea-i în ruine
în timp vei şi începe a uita.
Prin gardul înconjurului de lagăr
o umbră-a amintirii-ai să rămîi
te va tăia ca pe un lemn, un joagăr,
tu, emigranta mea iubită-ntîi.
Şi vor rămîne datele la mine,
cu actele ce le-ai depus de mult
şi cum nu te mai pot acum reţine,
mă regăsesc în taină şi te-ascult.
Dar tot mă vor lovi direct în faţă
ca pe boxeoru-ngenunchiat în ring
şi-aproape cu întreaga mea viaţă
va trebui să plîng ca să înving.
Voi cere paşaport spre a te vede,
ascunsă pe la rude, dacă ai,
dar nu mă vei convinge să pot crede
că-mi poţi vorbi prin semne, fără grai.
Eu tot te voi iubi ca pe scînteia
ce-ţi încălzeşte încă noaptea ta,
şi-mi biciuieşte-n noapea mea ideea
şi gîndul meu, că nu te pot uita.
Şi-n vizita pe care ţi-o voi face
te voi găsi în tainicul fiord
în care te-ai ascuns pentru a zace
iubito, emigranta mea spre nord!
Dar umbra mea rămasă-aici, în vamă
va vrea să ştie locu-n care stai
şi-am să încerc să caut fără teamă,
să te găsesc strivită de alai.
Şi nu ştiu de atunci voi recunoaşte
pe cea care ai fost aici, prin tot
şi dacă ai dorinţa de-a renaşte,
şi dacă eu să te iubesc mai pot.
Din umbra aurorei boreale
un gînd de vei putea să îl mai scrii
vei plînge drumul urmelor pe cale
dar n-ai să poţi nicicînd să mai revii.
Te vor cuprinde, nu mai ştiu, de toate
şi fiinţa mea-i o umbră şi ocol,
de cîndva ai să poţi zbura, socoate,
cum ai plecat, călătorind spre pol.
Regretul ai să-l simţi cu-ntreaga fiinţă,
ascunsă-n gîndul trist împrăştiat,
doar paşaportu-ţi este o credinţă
iar sufletul, în taină, zbuciumat.
Eu ochii îi închid spre a te vede,
te strîng pentru etern în mîna mea,
dar datele din paşaportul verde,
mă tot grăbesc să spun că voi uita.
Pleca-vei peste cîteva minute
cu-această cursă care va pleca.
iar vorbele ce le rostesc sînt mute
căci, tainic, te-aş ruga a renunţa.
Dar, tu, nu poţi să spui două cuvinte,
rosteşti doar clipa ce ţi-o voi rosti
şi-n vorba ta e-un veşnic înainte
înduplecat mereu pe a nu şti.
21.06.85
............................................................................
=REVANSAR DA IMPLINIRE = autor -D.D.D
Aş vrea să ştiu de unde te-aş cunoaşte
Când mi-aş dori în ochi să te privesc,
Când dorul de speranţă-mi va renaşte
Şi-as vrea să ştiu că nu mai rătăcesc?
De unde, până unde să bat calea
Să nu se poată dusul preschimbat,
Ca-n mod firesc să piară-ndepărtarea,
Tu să-mi aduci aminte ce-am uitat..
Să-mi vii, să-mi fii, să uiţi că timpul trece
Şi să-mi rămâi, să nu mai vrei să pleci,
Să simt în casă cald... că vremea rece
A pus amprenta gheţii pe poteci...
În seara iernii ce de-acum începe,
Voi vrea să tac s-aud cum îmi vorbeşti,
Şi doar să simt fără să vreau pricepe
Că ochii tăi îmi spun că mă doreşti.
Să fie bine şi să-ţi fie bine
Privirii mele înger să poţi fi,
Iar luna nopţii ţie să se-nchine
Să pună piedici zorilor de zi.
Să fim un singur gând, fără de vină,
Revanşă şi îndemn fără hotar,
Al nopţii prag ce ţie ţi se-nchină,
Al vieţii zbor ce tu mi-l dai în dar.
16.09.10
...............................................................
Paradoxalul sens
autor-D.D.D
Paradoxal, când alţii vor să moară,
Obişnuiţi c-un trai de zi cu zi,
Eu regăsesc, acum, a doua oară,
Puterea şi dorinţa de-a trăi.
În clandestinul nopţii care trece,
Bat pragul absolutului comun,
Şi, fără să mă-mbăt cu apă rece,
Din vânturile vieţii mă adun.
Iar dacă toate merg spre totdeauna,
Între un plus şi-un minus infinit,
Zorii de zi au împletit cununa
Speranţei de înalt nebiruit.
Când încă toţi se miră că se poate
Să redevin mereu adolescent,
Eu regăsesc, acum, un drum în toate
Şi dau alt sens realului prezent.
În labirintul zilelor de mâine
Aduc şi întristarea din trecut,
Pun preţ egal între un colţ de pâine
Şi-acest elan spre ţel necunoscut.
Iar dacă somnul nopţii mi se duce
În umbra remanentă din priviri,
Îmi port cu grijă, singur, a mea cruce,
Spre orizontul ultimei zidiri.
Paradoxal, cu sens de legământ,
Eu las amprenta mea unui cuvânt.
..............................................................
= Potire de foc = autor D.D.D
zvorul nopţii se retrage-n munte,
Cu pas de iarnă, crud şi nepătat,
O nouă zi ne este iarăşi punte,
Rebotezând al lumii vechi păcat.
Şi peste focuri ce se ard în stele,
La noi se văd doar stelele ce cad
Să le-adunăm, rătăcitori ca ele
Şi să clădim firavul vieţii vad.
Să trecem peste zilele de vară,
Să ne privim în focuri ce troznesc
Şi să rescriem noi, a câta oară,
Povestea celor doi ce se iubesc.
............................................................
= Firesc e iar... =autor D.D.D
Când pasul nopţii trece către zi,
Hotarul şoaptei este omenesc,
Îmi este iarăşi dor de a iubi,
Şi lumii dau de ştire că iubesc.
Tristeţea, în mod tainic, e un gând
Pe care îl trăim în mod firesc.
La târgul vechiturilor o vând,
Azi nu mai ştiu decât că te iubesc.
Dezastrul lumii are gust meschin,
În viaţa-n care totu-i nebunesc,
De toate uit când ţie mă închin
Şi-mi e destul că pot să te iubesc.
Iluzia e dusă spre real.
În mod ciudat şi asta e firesc,
Dar încă îmi e dor de ideal
Şi ideal îmi eşti şi te iubesc.
Mereu realul pare rău fatal
Mereu firescul pare nefiresc
Dar dacă valul se opreşte-n mal,
Fără tăgadă ştiu că te iubesc.
...........................................................
= Recursul viitor =autor D.D.D
Pe unde drumurile mele duc,
În zilele şi nopţile pustii,
Învăţ să ştiu pe unde o apuc
Să nu mă rătăcesc când ai să vii...
Şi bat la porţi ce nu se mai deschid
Şi se tot vor s-arate drum pustiu,
Dar nu mă tem, nici ochii nu-i închid,
Te văd aşa cum ce urmează ştiu!
Dar tot mai stau, chiar dacă-mi amintesc
Că vii deja dorindu-ţi să îmi fii,
Că îţi doreşti firescul cel firesc
Din miezul nopţii până-n zori târzii.
Şi rostuind un gând adolescent
Îmi place să îţi văd grăbitul pas
Ce schimbă viitorul în prezent
Pentru întregul timp cât ne-a rămas.
În aşteptarea ta mă simt copil,
Dar şi trăiesc real tot ce-i real,
Sunt doar un nesupus ce-ţi e docil
Redându-ţi rostul tău primordial.
20.10.10
.........................................................
= Temători, spre împlinire = autor-D.D.D
Spre adevărul zilei care vine,
Cu pas mărunt, cu rost deja ştiut,
Te văd mergând pe drumuri, înspre mine,
Uitând şi de prezent şi de trecut.
Îţi recunosc că nu îmi este teamă,
Decât de vântul rece şi tăios,
Şi că de-atâta frig nu bag de seamă
Că vine iarna şi va fi frumos...
Îmi tot şopteşti un gând, la ceas de seară,
În fapte să-i dăm sens, c-aşa ni-i dat,
Ca noaptea, până-n zori, când dă să moară,
Să-te-mplineşti aşa cum ai visat.
Să vrei să uiţi de tot ce îţi e teamă,
De vântul rece, crud, necruţător,
Ce urlă când speranţa ta mă cheamă
Punându-ne-mpotriva tuturor.
Şi-ai să-mi arăţi trăirea-ţi în privire,
Lăsând să ştiu că tot mai mult mă vrei,
Şi vei fi drum spre marea-mi împlinire,
Şi lacrimă păstrată-n ochii mei!
23.10.10
................................................................
= Drumuri fără post control = autor D.D.D
Vin iubito către tine, paşii-mi sunt deja pe drum,
Nu există bariere, totu-i dat pentru acum,
Îmi dai dreptul de a trece neoprit la post-control,
De-a fi omul, nu actorul care a ieşit din rol.
Vin aşa precum zisesem, vin când nici nu ştii că vin
Să te duc undeva-n munte unde ceru-i doar senin,
Ca privirea-ţi să refacă drumul către absolut,
Necesara ta schimbare, dezrobită de trecut.
Vom fi noi întreaga lume, vom trăi o noapte-n doi,
Fără să ne fie teamă, fără să avem nevoi,
Şi când vei privi spre stele vei putea să înţelegi
Că putem prin timp răzbate, fără acte, fără legi.
Orişicum, restricţii sobre, se vor vrea a-ncetini
Drumul meu venind spre tine paşii tăi când vrei veni,
Dar ne ştim în pasul sorţii fără a juca un rol,
Hai să ridicăm cortina, chiar dacă decoru-i gol!
Vin iubito către tine, nici de oră nu ţin cont,
M-a atras cândva mirajul, ce-l ştiam ca orizont,
Sus, pe crestele ascunse, numai noi, noi doi vom fi,
Nici contrale, nici blocaje n-au să poată-a ne opri.
10.07.2010
.................................................................................
= Reînflorire =
autor D.D.D
Îţi simt un gând spre mine, la ceas târziu de seară,
Îmi spui dintr-o suflare ce ştii deja că ştiu,
Rupând a lumii lanţuri, mi-arăţi că-i primăvară
În sufletu-ţi în zbucium ce nu se vrea pustiu.
Eu te-aş fura-ntr-o noapte, să fug în munţi cu tine,
În munte să ne pierdem şi numai noi să fim,
Să simţi că îţi e bine, să vrei să-mi fie bine,
Şi până-n zorii zilei, mereu să ne dorim!
Să fim noi doi şi noaptea şi cerul plin de stele
Să mă tot chemi în tine, şi-aşa să mă tot ştiu,
Ascunşi de toată lumea, de gândurile-i rele,
Să adormim când zorii ne-or spune că-i târziu!
Sub ploia de lumină a zilei viitoare
Să-mi cauţi în privire ce mult te-aş tot voi,
Să uiţi de griji, de teamă, de tot ce te mai doare,
Dorinţa unei clipe s-o vrei a te-mplini!
Mai sunt câteva zile, şi-n plus câteva clipe,
Când fără să-ţi mai pese mă vei dori a-mi fi,
Redându-mă doar ţie să laşi să se-nfiripe
Speranţa că-n iubire poţi iarăşi înflori.
03.11.10
.............................................................
= Ecoul trecerii-n tăcere =
autor D.D.D
La moartea maestrului Adrian Păunescu
Ţi-am auzit, în zori de zi, tăcerea,
Şi-am alergat cumva să o ating,
Să-ajung la tine îmi adun puterea
Acum, când timpuri tâmplele îmi ning.
Cuvintele s-au stins şi nu au urmă,
Te-am tot strigat... răspunsul încă-i mut,
Resimt că vocea stinsă mi se curmă...
Am auzit doar gându-mi ce-a gemut?
Tic-tac... tăcerea-mi bate în timpane
Şi va veni un nou final de zi...
Iar orele sunt triste şi orfane
Şi parcă-au început a se-nmulţi!
Rămân, fără să vreau în aşteptare,
Şi-n pulsul meu te simt ca pe-un ecou
Şi caut prin cuvinte solitare
Cum s-ar putea să mi te naşti din nou.
Încerc s-ascund durerea goliciunii
De nesperanţa care m-a lovit,
Turnându-te-n tiparul rugăciunii
Să fii ecou de timp nedefinit!
*******************************************
Ţi-am auzit, în zori de zi tăcerea,
Ce n-ai putut, maestre s-o invingi,
Tu mergi la Dumnezeu... să-ţi dea puterea
Durerea României s-o învingi!
05.11.10
.................................................................
În gândul meu se naşte o dorinţă,
Chiar dacă unii-i spun un ideal,
Să readucem, cât e cu putinţă
Această ţară pe un drum normal.
Trăim un timp nebun, fără amprentă,
Trăim inert cu sens fără de sens,
Trăim o calmitate aparentă
Fără-nţelegeri, fără de consens.
Iluzii şi absurdul se consumă
Şi toţi aşteaptă gongul de final,
Aproape toţi văd viaţa ca pe-o glumă,
Aproape toţi se lasă duşi de val.
În farmacii se vând medicamente
Cu un prospect confuz şi prost tradus
Ce, vindecând doar boli adiacente,
Lasă un diagnostic presupus.
Şi mor săracii plini de demnitate,
Şi mor acei ce cred în omul demn,
De plâns se plâng doar cei ce au de toate,
Şi jură strâmb crezând că e solemn.
Biserici sunt din din ce în ce mai multe,
Slujbaşii lor cerşesc într-una bani,
Şi nu aud, dar nici nu vor s-asculte
Durerea umiliţilor ţărani.
Se-nvaţă-n şcoli istorii pitrocite
Fluidizate-n mod conceptual,
Rescrise în cuvinte ticluite
Cu copyright marcant comercial.
Şi-ntreaga ţară-i scoasă la vânzare,
Cu preţul stabilit după obraz,
Justificat ca încă o eroare
Ce s-ar fi vrut ieşirea din necaz.
Eu simt durerea iernii ce-i aproape,
Şi-a casei ce nu are-acoperiş,
Şi-a celor ce mai vor cumva să scape
Să nu-şi mai ducă viaţa pe furiş.
Nu-mi pierd speranţa, nici acea dorinţă
Ce-n vis o-ngân şi-aievea o rostesc
Pentru că ştiu că încă-i cu putinţă
Să se renască neamul românesc.
07.11.10
..........................................................
Scrisoare către absurzi
Voi soldaţi ai desfrânării
plini de ifose tembele
Vă gânditi că peste noapte
îmi puteţi pune zăbrele,
Ori, cu nu ştiu ce putere,
chiar puteţi să mă opriţi
Să v-arăt la toată lumea
ca modele de smintiţi?
Matematic ştiti de toate
dar vă-ncurcă unitatea
Că adeseori n-ascultă
de ce vrea 'umanitatea',
Adunând unu cu unu,
imediat răspundeţi 'doi',
Dar, habotnici şi eclectici,
voi uitaţi cuvântul 'noi'.
Partajaţi sume enorme,
partajaţi chiar săracia,
Pentru-n biet capăt de aţă
insuflaţi neomenia,
Dar iubirea e o stare,
nu-i o pată de noroi,
Nu se lasă împărţită
nici la zece, nici la doi.
Totul se extrapolează,
zero are o valoare
Pentru voi la înmulţire,
pentru alţii din chemare,
Sunteti nişte bieţi contabili
şi vi-i drag semnul egal,
Eu, trăind, v-arăt obrazul,
şi-l contest ca ireal.
Plus valoarea dă profituri,
bun ce, ştiti şi voi, dispare,
Viaţa nu se cumulează,
nu-i un credit tip 'scontare',
Timpul îi dă sens multiplu,
când cu minus când cu plus,
Doar bilanţul de pe urmă
spune tot ce e de spus.
Multe-am învăţat în viaţa
dar nu-mi intră-n cap tăcerea,
Pumnii voştri n-au valoare,
nu mă sperie durerea,
Las cuvântul să-şi arate
invincibilul său rol,
De cuvinte vă e frica
şi aşa vă daţi de gol.
29.11.10
....................................................................................
..............................................................
Mai dă-mi odată mâna, şi ţi-o pune
Pe sufletul ce nu se vrea ucis,
M-afund ca într-o mină de cărbune,
Şi-n urma mea o uşă s-a închis.
De-atâta mers, de-a buşilea, prin viaţă,
Genunchii nu mi-i simt şi mă tot dor,
Simt moartea că de mine se agaţă
Deşi nu-i încă vremea mea să mor.
Se tot intamplă să privesc spre soare
Dar mi se pun în faţă nori de fum,
Răspunsul, brusc, devine întrebare
Prea simplă poate: Oare când şi cum?...
Adorm şi eu mereu spre dimineaţă,
Adorm să pot să spun că am dormit,
Şi tot astept o zi... o zi mareaţă
Când ai să-mi spui că totuşi m-am trezit!
Ia-mi sufletul în palme, încă-odată,
Să pot o clipă ochii să-ţi privesc,
Să-nvaţ să cred că viaţa-i minuată
Şi doar s-adorm şi nu să rătăcesc.
Şi fii la fel cum îmi apari în vise,
Dezleagă tot ceea ce mi-e legat,
Când îmi arăţi in somn că mi-s promise
Acele culmi pe care am umblat.
Cu mâna ta, etern ocrotitoare,
Pe rana sangerândă fă un semn,
Şi dă-i cu totul, altă-nfaţişare,
Să pot să uit al al zbaterii consemn.
Şi fii la fel, un bulgăr de lumină
Prin care să zburăm spre infinit,
Acolo unde legea e divină
Şi unde viaţa n-are un sfârşit.
Aici am fost furat de cei ce fură
Dar ei m-au prins când eu era să-i prind,
Şi-a trebuit să-nvăţ că n-au măsură
Când vor ce n-au, ne vor pe toţi murind.
Şi dă-mi iar mâna ca să faci dreptate,
Acolo-n cer, dar şi aici, acum,
Ca să se ştie că, în libertate,
Acel ce vrea nu se opreşte-n drum.
Suntem puternici, suntem mal de piatră
Ce nu se pierde-n spuma unui val
Şi foc aprindem într-a vieţii vatră
Definitoriu scop primordial.
De aş putea, aş vrea să dau crezare
Celor ce-au pus pe suflete pariu,
Dar cum nu sunt un hoţ la drumul mare,
Când sufletu-mi vorbeşte ţie-ţi scriu.
02.01.11
Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Ca o Marie peste timp venind,
Mereu în frământari, dar diafană
De suferinţa vieţii suferind!
De dincolo de viaţă ori de moarte
Acelaşi lucru încă ţi-l mai spun,
Că ai venit aici de-aşa departe,
Să readuci speranţa din surghiun!
Când ploile mă bat presimt furtună,
Şi dacă-i vânt m-aştept la timp frumos,
Chiar dacă norii negri se adună,
Ridică-te, nu-i locul tău pe jos!
Oricare gând în şoapte îţi răzbate
În pumnul meu, căuş, am să te prind
Şi-am să-ţi arăt ce vorbe-adevărate
Ţi-am spus mai totdeauna, negândind!
Şi ţie mă închin la ceas de seară
Când rugăciunea-mi fac spre Dumnezeu,
Tu sufletul mi-l ia că stă să moară,
Dacă te ştiu plângând în locul meu.
Eu orişicand mai pot să-ndur de toate,
Eu pot să fiu de toate vinovat,
Dar nu te vreau să ispăşeşti păcate,
Tu eşti fecioara mea cu gând curat.
Nu-mi este greu să spun că-mi eşti icoană,
Şi nume-ţi dau din tot ce e mai sfânt,
Eşti semn al vieţii fără de prihană
Şi ultimul meu gând de pe Pământ.
03.01.11
Ştii, iubito, vântul...
Ştii, iubito, se porneşte vântul,
Vine frigul dinspre răsărit,
Şi-mi împrăştie cumva cuvântul
Să nu ştii că eu l-am şi rostit!
Şi arata cât de goală-i clipa
Când se ştie-a fi fără-nţeles,
Cu hotarul zămislit de pripa
Ce se vrea a fi un drum ales.
De departe, parcă de departe
Se aude clopotul plângând,
Că, prin viscol, lumea se împarte
Deşi toţi sunt muritori de rând.
Ştii, iubito, peste munţi, cuvântul
A-ncercat să treacă şi-a-ngheţat,
Astă seară, s-a pornit şi vântul,
Oiştea lumii iar s-a retezat!
Încotro se merge, nu se ştie,
Poate-o stâncă drumu-i va opri,
Sau, aşa cum datu-i dat să fie,
Cei ce vină n-au, nu vor muri.
Încă o minune poate face
Să se ştie că, întâmplător,
Cei mai mari războinici cad la pace
Când îşi văd copii care mor!
Ştii, iubito, este rece vântul,
Am mai pus încă un lemn pe foc...
A bătut la uşa ta cuvântul
Stă înfipt pe margine, în toc!
M-am uitat aseară pe fereastră,
Se-auzeau scandaluri prin vecini,
Unii chiar vorbeau de soarta noastră
Chiar bârfeau, numindu-ne meschini...
Viscolul va trece... mâine seară
Adormi-va noaptea în nămeţi...
Liniştea îţi va părea bizară,
Dar să nu adormi, că poţi să-ngheţi!
Eu ştiam că o sa vină vântul,
Şi ştiam că-n lume va fi frig,
Mă-ntrebai de ce rostesc cuvântul...
Astăzi îl auzi... m-auzi cum strig?
L-am rostit, demult, în altă viaţă,
Tu aşteaptă-l mâine dimeneaţă!
04.01.11
..................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu