Părerile exprimate în rândurile de mai jos reprezintă rezultatul unui
exerciţiu de admiraţie în care mă surprind ori de câte ori emisiuni
televizate sau vizionări directe de la festivaluri, sau alt fel de
manifestări de gen, îmi prilejuiesc rememorări ale vieţii petrecute
într-un fabulos spaţiu rural. Ascultând pe parcursul anilor
explicaţiile şi comentariile unor oameni de specialitate, trăgând
concluzii din propriile observaţii, propriul studiu, şi din
participarea personală şi efectivă la viaţa culturală şi spirituală a
satului ardelean, consider că am datele necesare să pot afirma cu
smerită admiraţie câteva percepţii personale. Mă străduiesc în acelaşi
timp ca emoţia care mă încearcă aflându-mă în faţa acestei măreţe
citadele a spiritului care este folclorul, să nu influenţeze pe cât
posibil rigoarea celor exprimate. În cele ce urmează voi face câteva
consideraţii despre manifestări culturale şi spirituale ale satului
care s-au desfăşurat sau se mai desfăşoară, acolo în bătătura satului,
sau la şură, sau la casele sătenilor, la vreme de colindă, şi nu la
copiile acestora, stilizate inspirat, sau dimpotrivă, pe scenele cu iz
de surogat, de la un capăt la celălalt al ţării. Despre cele
desfăşurate acolo unde le stă bine, în lumea lor, unde s-au şi născut,
din talentul şi genialitatea creatorului colectiv, anume lumea satului,
pot să spun următoarele consideraţii, poate subiective, unele :
-Ce tradiţii, ce obiceiuri frumoase, calde, pline de omenie, de
bunătate, de curăţenie şi simplitate sufletească, fără înţelesuri
derizorii, obscure şi viclene, fără grozăvii, fără sacrificii
ritualice, [ca în alte civilizaţii şi culturi] nici măcar de animale,
dovedind că aparţinem unei credinţe umaniste, benefice, de largă
respiraţie intelectuală, cea creştin-ortodoxă !
Folclorul românesc în general, dar cel transilvan în special, păstrează
nealterate până în ziua de azi învăţături potrivit cărora i se cere
românului în versuri uşor memorabile ca atât la mânie cât şi la veselie
să fie cu grijă şi să fie bun.
Dansul ardeleanului este calm, semeţ, aşezat, neînfricat, nepripit,
gesturile liniştite au la bază o siguranţă a situaţiei omului care îl
dansează, care vine la horă cu fruntea sus în faţa judecătorului celui
mai sever existent în colectivităţile rurale şi anume „GURA SATULUI”,
ştiindu-se cu ogorul arat şi semănat, casa îmbrăcată, curtea pusă în
ordine. Ardeleanul în dansul său nu răzbună nimic, nu bate podelele sau
bătătura în picioare cu gândul la boierul care îl asupreşte, de aceea,
el dansează cu capul sus, fălos şi cere în descântecul lui loc şi
lărgământ şi nu tropoteşte încovoiat şi grăbit ca aflându-se asupra
unui duşman pus la pământ. Dimpotrivă, dansul lui exprimă şi pune în
evidenţă o siguranţă, o îndestulare, o linişte, o certitudine.
El era conştient şi de situaţia sa ca naţionalitate într-un imperiu
care îi era străin şi căruia îi era străin şi el, şi de aceea îşi
începea dansul cu HORA UNIRII şi o încheia cu MARSUL LUI IANCU, iar la
sărbători îşi punea tricolorul la pălărie, la cingătoare şi pe tavanul
bisericii printre stelele care imaginează bolta cerească. Dacă ar fi
posibil aş cere înscrierea într-o bază de date suis generis nu numai a
dansului ardelenesc ca atare, ci aş dori să văd înscrise chiar în
patrimoniul cultural mondial suita de atitudini care precede, însoţeşte
şi asistă dansul ardelenesc în desfăşurarea sa. Corespunzător unei
muzici a cărei melodicitate aminteşte de o străveche nobleţe bizantină,
modulată şi şlefuită pe un fundament liturgic autohton greco-ortodox,
trebuia în mod necesar să îi corespundă dansuri a căror ţinută
imperială a fost împrumutată cadrilului saloanelor de dans ale marilor
case regale şi imperiale de pe bătrânul continent şi ajungând şi în
Lumea Nouă duse ca un suvenir de preţ în bagajele colonizatorilor.
Constantin Noica afirma că ţipuriturile oşenilor reprezintă strigătul
geto-dacilor către Dumnezeu. Strigăt pentru implorarea milei divine şi
pentru afirmarea dorinţei de a exista ca entitate distincta, mi-aş
permite eu să completez afirmaţia marelui om de cultură. Şi îmi bazez
permisiunea de a completa afirmaţia, pe credinţa că Dumnezeu le-a
ascultat oşenilor ruga şi în marea Sa milă a lăsat vitejilor de pe
aceste mirifice plaiuri LIBERTATEA,
atât de dorită, făcând inoperante strădaniile invadatorilor romani şi
ulterior şi de alte seminţii de a supune pe cei a căror renume era dus
din Carpaţii Păduroşi până în depărtări atonite. Individualitatea şi
distincţia atât de evidente ale acestui eşantion de populaţie, parte
intrinsecă a lumii dacice şi, desigur româneşti, l-a determinat pe
marele poet Adrian Păunescu să imagineze deosebit de inspirata expresie
. În permanenta şi dinamica relaţie interetnică cu vecinii lor dar şi
cu seminţii conlocuitoare sau invadatoare, ardelenii şi-au însuşit
crâmpeie de coregrafie din dansurile acestora şi fragmente de linii
melodice care li s-au potrivit sufleteşte şi spiritual, imprimându-le
apoi pe parcursul vremii o mireasmă si o aură dacică şi apoi
daco-romană.
Nu sunt în măsură să elaborez strategii care să conducă la conservarea
şi perpetuarea în lumea satului, acolo unde încă mai pâlpâie mici oaze
de tradiţional, a vieţii ce fremăta puternic în satul de odinioară. Îmi
pare nespus de rău însă pentru generaţiile viitoare care vor avea acces
la aceste valori spirituale doar cercetând mărturiile discografice sau
cinematografice. Pentru a avea o imagine cât mai apropiată de
realitatea satului patriarhal românesc, organismelor de specialitate,
instituţiilor de profil şi specialiştilor le incumbă o mare răspundere
pentru a păstra, în formele cunoscute, istoria noastră culturală şi
zestrea spirituală a unui neam fabulos care a marcat cu spiritualitatea
sa această agitată parte de lume.
Pentru ce au fost şi cine au fost înaintaşii noştri în manifestările
lor spirituale, în credincioşia lor consecvent creştină si neintrerupt
ortodoxa, în lupta lor milenară pentru apărarea spaţiului destinat lor
de la facerea lumii, ţara lor a fost definită din antichitate ca
GRADINA MAICII DOMNULUI, fapt reamintit noua de catre Sfantul Parinte
Ioan Paul al ll-lea cu ocazia istoricei sale vizite in tara noastra,
iar conducătorii lor au fost apreciaţi ca vajnici apărători ai
creştinătăţii şi chiar unul dintre cei mai mari, Stefan cel Mare, a
fost apreciat de către Sfantul Scaun ca „Atlet al lui Hristos”.
Nicolae Iuga, Brad.
............................................................................
Răspunsul lui Maia Martin în Aprilie 12, 2010 pe 1:52pm
Trimitere mesaj
Ştergere O extraordinara incursiune in frumusetea si simbolistica dansului ardelenesc. M-a fascinat. Vad ca vorbiti deja aici de necesitatea pastrarii traditiei. Aveti mare dreptate!
..................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu